anunþã cetãþii, pãmântului cã ploaia existã,
anunþã oamenilor cã au datoria sã spere. Un poet
în faþa unui cer ars, în faþa unui câmp pârjolit
ºi care nu e în stare sã cânte ºi sã creadã în ploi,
sã ne aducã aminte cã ploaia existã, cã ea va înflori
pãmântul bolnav,
aºadar un poet care nu e profet al speranþei,
un poet cu buzele arse care nu simte nevoia sã cânte
ploile lumii
n-a înþeles cã poezia e în primul rând o formã a speranþei.
La ce bun poetul, în vreme de secetã?
Sã cânte ploile tocmai atunci,
Când avem cea mai mare nevoie de ele, când ne lipsesc ºi
ne dor,
când soarele arde ºi mâinile miros a îndoialã,
când arbori de nisip se risipesc la cea mai micã adiere,
când amintirile au gust de eroare ºi speranþa e un cuvânt
dificil
ºi cel care cântã ploile riscã sã fie dispreþuit ºi lovit
chiar cu pietre, urmãrit ºi de zei ºi de oameni
pentru nebunia ºi curajul sãu care cântã
ploile, care cântã torentele când oamenii ridicã braþele
rãmân rãstigniþi în aer ca pe dealul Golgotei.
Cine sã anunþe ploile
dacã nu poezia? Cine sã aibã curajul sã vadã pe cerul gol
nori de ploaie,
cine sã-ºi ia riscul de a profeþi dacã nu poezia,
cea care a stat cu grecii sub zidurile Troiei
ºi cea care a coborât cu Dante în Infern?
Octavian Paler (Lisa, condado de Făgăraș, actual distrito de Brașov, 1926 - 2007, Bucureșt). Periodista, poeta, ensayista, político y activista.